Pentru că păsările Phoenix nu au nevoie de eroi

–       Mai crezi în tine?

 Ea – În Dumnezeul din mine.

–          ..tu nu mai ești Tu, cât nu te recunoști umană.

Ea – Umanitatea e o anomalie.

–          Iar anomaliile pot fi depășite…prin identificarea lor.

Ea – Tu cum le identifici?

–          Falsezi nepricepere, tinzând a te dezrobi de afecțiune. Urăști plictisul, dar eviți pasiunea..  Ademenești, pentru a nu fi ademenită. Ștergi amintiri, ca să nu fii răpusă de ele. Pretinzi ajutor, dar nu încumeți a-l cere. Râvnești sprijin, ca mai apoi să-l înlături cu piciorul, pentru că…așa sunt fetele independente. Urmează să tânjești la sprijinul irosit, iar independența îți stă în gât. Îți dorești a fi învingătoare, însă călcâiul lui Ahile rămâne mereu neatins. Fugi de inamicul din tine, în loc să lupți prin identificarea a ceea ce ‘îl’ face a fi vulnerabil. Te dai  semeață, ca să fii într-un final oricum, biciuită în feluri crude de propriul subconștient. Pentru că subconștientul nu admite măști.

Pui de Phoenix cu aspirație spre libertate, ce  sfârșești prin a-ți încuia libertatea în colivie prin repudiul a ceea ce ești, ca să revii mai apoi mii de ori în același loc de unde ai pornit. Asta ești până la urmă – o pasare cu  aripa lezată. O anomalie.

Pasare, care o dată căzută în grotă, se agață oarbă de pereți, în loc să-și folosească aripa rănită, din teama de tortură.

Ea –  Tu raspândești  obscur, neant și dezolare.

– Caut  doar a-ți vorbi despre nonexistența –  creatoare de viață.

Ea – Vorbindu-mi despre grote și prăpastii?

– E lipsă de originalitate – a le neglija. Din nepăsare, riști să le cazi pradă.

Ea – Prăpastiile nu au conținut, sunt beznă. Ți-e întunecată mintea… Nu vrei lumină?

– Tu nu ești beznă.

Ea – Nu mai aspiri spre ceruri…

– Aspir spre tine.

Ea – Din slăbiciunea care-o ai pentru pierzanie…

– Din optimism și voința de reînviere.

Ea – ‘Nu găsesc nimic mai depresiv decât optimismul’, zicea cică Paul Fussell.

 – Depresivă e indiferența și lașitatea de care dai dovadă, în a nu te identifica drept sensibilă.

Dar știu bine, nu-l placi nici tu pe Fussel. ‘Visele pot căpăta formă materială, umbra e un joc de raze de soare, iar întunericul e până la urmă  o lumină ascunsă.’ Mai ții minte? Le-am aflat pe toate de la tine.

Dezechilibru stă la temelia armoniei tale, eșecurile ți-au făurit trofee, fantezia ți-a creat realitatea, iar emoțiile ți-au limpezit rațiunea.

Ea – De ce-mi vorbești…?

–          Lasă-mă să-ți fiu erou.

Ea – Păsările Phoenix își au cenușa.