Cunoaște-te pe tine

Probabil cel mai greu este, totuși, să te găsești pe tine insuți. Nu știu dacă ceva sau cineva mi-a trezit vreoadată atâta curiozitate cât îmi trezește popria persoană. Să dezbraci de aparență măcar o parte din propiul suflet, poate fi mai complicat decât crezi.

Este esențial să te cunoști, ca să pornești în a explora restul lumii, dar lumea devine un spațiu închis și fără de sens în momentul când bariera ești – TU.

Nu am fost niciodată atât de împrăștiată ca acum. Sentimentul pierderii, dezamăgirii, regretului au fost o provocare mai legeră pentru mintea mea decât starea de confuzie.

Astăzi, mergeam pe stradă și am văzut un pod. Îmi plac podurile. Podurile te conduc pe cealaltă parte. Iar cealaltă parte trezește interes. Unii îl ocolesc, alți trecători mai curioși îl cercetează, pricepuții îl admiră, iar eu –  visătoare de fire, vroiam să ajung dincolo de el.

Pe partea stângă a podului așteptau zâne. Bănuiam că sunt zâne care te poartă peste pod.

‘’Cine ești?’’, ‘‘Ce poți?’’, ‘‘Ce vrei?’, ’ îmi șopteau, înălțându-se deasupra capului meu. Privirea mea zăpăcită le înlătura una câte una. Acum erau aliniate pe partea dreaptă, dar nu mai erau zâne. Căpătaseră o altă înfățișare: ființe oculte cu ochi mari, verzi, ciudați. Râdeau in hohote, urmărindu-mă semețe și totodată cu binevoință, de parcă ar fi fost conștiente de un adevăr evident, dar cu siguranță necunoscut mie. ‘Curajoasă’ ca de obicei, continuam să pășesc. Dar cu fiece pas bezmetic, podul devenea tot mai instabil. Podul rezistent se transformase intr-o punte de hârtie.

Simțisem cum o forță mă trase înapoi. Acum il vedeam din lemn, îmbrățișat de aceiași trandafiri bleu, același pod ispititor, așa cum îl zărisem la început. Eu, însă eram în același punct inițial. Hotărâtă în a-mi continua drumul, dar ocolind (încă) podul…

Și totuși, continui să aud aceleași șoapte: Cine ești? Ce poți? Ce vrei?

Am practicat sufismul prin tine

Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, cum îngenunchea în fața altarului creat de ea însăși, rostind numele celor trei fiice și a tuturor nepoților săi. Părea o sculptură ce se alimenta din lumina lămpii cu ulei,  în timp ce sufletul i se umplea de o umilință adâncă. Pe cand eu,  de fiece dată când îmi auzeam numele rostit, urma să fiu contaminată de o nădejde fermă în propriul viitor. Numele meu, frecvent auzit printre rândurile rugăciunii sale, preluate mereu cu un devotament adorabil îmi invita închipuirea să deseneze orizonturi senine, pline de izbânzi. Orizont  in care credeam cu adevarat.

Urma sa trăiesc un viitor deosebit, nu putea fi altfel. Doar ingenunchease  Ea pentru mine.

Intrările mele neprevăzute in cămara unde obișnuia a recapitula ritualul respectat cu sfințenie, îmi revelau uneori  o imagine confuză : o găseam uneori în lacrimi, și totuși subjugată chipului trufaș din icoană. Ciudat, răspândea însă aceeași lumină uzuală.

Invidiam lumina din acea cămară.

Nu era lumina icoanei, și nici a lumânărilor.

Am trăit această experiență atât de castă cand eram mică, ca s-o reproduc  și transmit mai apoi, într-o viziune diversă, păcat – cam stâlcită, pe alocuri sălbatică și neînțeleasă  totuși de mine.

Nu știu dacă ai fost penetrat de aceleași senzații, și nu știu dacă  ți-a împrăștiat căldură sau ți-a apăsat pe suflet, dar intuiesc că știi de unde venea lumina.

Pentru că am repetat de atâtea ori rugăciunea numelui tau… Mă încăpățânam să îndepărtez realitatea precum un practicant zelos, crezînd că astfel  nu va  rămâne nimic, decât prezența ta.  Am observat cu diligență regulile căii care, credeam eu – ar fi condus  spre tine.  Nu îndrăzneam a nesocoti nici cel mai insignifiant detaliu ce ținea de servitutea mea de a posti prin tine. Credeam eu, asta-mi e vocația pentru care m-am născut.  Și pentru că maximalismul este o trăsătură a tinereții, eu fragedă fiind, mi-am definit credința în tine prin exces. Ornamentam tristețea, decoram dezamăgirea, îți coloram privirea în culori vii, iar atingerile tale erau imprimeuri opulente  ce le pictam cu o siguranță de invidiat pe suprafața acelor icoane, care dacă nu trezesc  în păgâni chemare de rugăciune, cu certitudine inspiră a te închina în fața măiestriei creatorului. Talentată și competentă în arta de a fi pătimașă. Specialist de mare clasă. Am început a suferi de un maximalism eshatologic de a cuceri , de o violență păcătoasă prin care tindeam a-ți fura împărăția psihicului tău. Eram atat de convinsă că aspirația pentru care am fost procreată era acel organ central al aparatului circulator, de formă conică, situat în partea stângă a pieptului tău musculos, încât am ajuns, plină de credință la el.

Sunt  pungașa care ți-a furat inima. Trebuia să devin un sufist, dar am devenit o hoață.  Una din acele boierese ipocrite.  Căci hoțul trece drept boier când hoția îl imbogățește.  Posedam  însă,  o avuție contrafăcută. Ți-am invadat sufletul, prin puterea  de încântare care o posedam. Credeam că plăsmuiesc ceva frumos, ca să aflu mai târziu câ din zâna bună din basme,  am devenit o vrăjitoare posedată de tine.

Din practicantă de telurgie și sufism, mă cufundam direct  în magie neagră.

Cineva definea religia mea drept umanitarism. Acum, nu mai văd nimic uman în fanatismul celor care îngenunchează în fața zeilor ce-ți întorc spatele. Continuam să refuz bunurile la care eram atât de obligată să recurg, alegînd a ma dedica unui proces afectiv, care treptat reflecta atitudine tot mai detașată de realitate. Și nici măcar așa nu mă simțeam aleasă și apropiată de zeul meu. Evitam însă propriile întrebări și dubii, continuam încăpățânată să fiu o ‘credincioasă’, ca la un moment să nu mai realizez nici eu în ce cred. Ajunsesem într-un Paradis infernal, ce storsese orice picătură de sfințenie din mine.  M-am împiedicat, am căzut..m-am ridicat, m-am lovit, am cazut, m-am ridicat că sa mai cad – acum însă, istovită. Am adormit…

M-am trezit..și am vazut o nepricepută în Infern cu tendințe spre divin.

Cred că mi s-a facut dor de Dumnezeu.

Pentru că păsările Phoenix nu au nevoie de eroi

–       Mai crezi în tine?

 Ea – În Dumnezeul din mine.

–          ..tu nu mai ești Tu, cât nu te recunoști umană.

Ea – Umanitatea e o anomalie.

–          Iar anomaliile pot fi depășite…prin identificarea lor.

Ea – Tu cum le identifici?

–          Falsezi nepricepere, tinzând a te dezrobi de afecțiune. Urăști plictisul, dar eviți pasiunea..  Ademenești, pentru a nu fi ademenită. Ștergi amintiri, ca să nu fii răpusă de ele. Pretinzi ajutor, dar nu încumeți a-l cere. Râvnești sprijin, ca mai apoi să-l înlături cu piciorul, pentru că…așa sunt fetele independente. Urmează să tânjești la sprijinul irosit, iar independența îți stă în gât. Îți dorești a fi învingătoare, însă călcâiul lui Ahile rămâne mereu neatins. Fugi de inamicul din tine, în loc să lupți prin identificarea a ceea ce ‘îl’ face a fi vulnerabil. Te dai  semeață, ca să fii într-un final oricum, biciuită în feluri crude de propriul subconștient. Pentru că subconștientul nu admite măști.

Pui de Phoenix cu aspirație spre libertate, ce  sfârșești prin a-ți încuia libertatea în colivie prin repudiul a ceea ce ești, ca să revii mai apoi mii de ori în același loc de unde ai pornit. Asta ești până la urmă – o pasare cu  aripa lezată. O anomalie.

Pasare, care o dată căzută în grotă, se agață oarbă de pereți, în loc să-și folosească aripa rănită, din teama de tortură.

Ea –  Tu raspândești  obscur, neant și dezolare.

– Caut  doar a-ți vorbi despre nonexistența –  creatoare de viață.

Ea – Vorbindu-mi despre grote și prăpastii?

– E lipsă de originalitate – a le neglija. Din nepăsare, riști să le cazi pradă.

Ea – Prăpastiile nu au conținut, sunt beznă. Ți-e întunecată mintea… Nu vrei lumină?

– Tu nu ești beznă.

Ea – Nu mai aspiri spre ceruri…

– Aspir spre tine.

Ea – Din slăbiciunea care-o ai pentru pierzanie…

– Din optimism și voința de reînviere.

Ea – ‘Nu găsesc nimic mai depresiv decât optimismul’, zicea cică Paul Fussell.

 – Depresivă e indiferența și lașitatea de care dai dovadă, în a nu te identifica drept sensibilă.

Dar știu bine, nu-l placi nici tu pe Fussel. ‘Visele pot căpăta formă materială, umbra e un joc de raze de soare, iar întunericul e până la urmă  o lumină ascunsă.’ Mai ții minte? Le-am aflat pe toate de la tine.

Dezechilibru stă la temelia armoniei tale, eșecurile ți-au făurit trofee, fantezia ți-a creat realitatea, iar emoțiile ți-au limpezit rațiunea.

Ea – De ce-mi vorbești…?

–          Lasă-mă să-ți fiu erou.

Ea – Păsările Phoenix își au cenușa.

 

Fata care scrie

Clipa când te afli în mijlocul societății, însuflețită de respirația mulțimii, și simți totuși cum pielea treptat ți se face măciucă, te simți pătrunsă de un frig nevăzut care îți zdrobește oasele blând și fără de pripă, ca mai apoi să-ți ajungă nebănuit până la inimă. Clipa când dormi strâns lipită de El, în una din acele nopți aprinse și intense, în plină arșiță de vară, dar cu fiecare răsuflare a lui, devii tot mai disperată și nici măcar nu înțelegi ce ți se întâmplă. Clipa când îți ții capul pe pieptul fierbinte, promițător de ocrotire, și totuși diminețile cu el inspiră deznădejde…

Și te simți înșelată. De respirația mulțimii, de nopțile fierbinți de vară. Înșelată de pieptul bărbaților.

Mă miră totuși sacrificiile oamenilor în fața Singurătății. Slăvim prin imitație ceea ce idolatrizează celălalt. Plagiem idei, gânduri, chipuri. Ne împărțim patul cu trupuri seci, îmbrățișăm amintiri și fantome pustii. Fugim după mulțime și ne dorim să facem parte, ne înglobăm în acea droaie de oameni ‘model’ ca până la urmă să rămânem singuri în ea. Trăim cu o exasperată dorință de integrare și de a ne face auzită vocea unică, dar ceea ce ne reușește în mare parte e doar a reproduce integral sau parțial invențiile altcuiva, prezentându-le mai apoi drept creație proprie.

Suntem furătorii propriei identități.

Ne unește scopul comun de afirmare, dar adevărul despre noi îl ținem răstignit în cuget și îndrăznim a visa la libertatea sa doar pe furiș. Ținem ‘omul aparte’ din noi departe de cotidian, întru sfânta frică de renegare. Cu frica în sân de a fi lepădați de comunitate și recunoscuți drept intruși demni de singurătate, continuăm fuga după ceată, lăsându-ne în urmă pe noi înșine. Continuăm a îngropa timp în îndeletniciri ce nu ni se potrivesc, apunem soarele încă de la răsărit uitând să hrănim ‘omul aparte’ din noi cu iubire și dorință de a-l cunoaște. Fugim după bărbați clădindu-i în monumente fictive și nesigure, în fața  cărora mai apoi ne închinăm sufletele și ne consacrăm credința, uitând să ne clădim pe noi însene.  Când avem de fapt șansa în ‘tristele’ clipe de singurătate, de a clădi din noi însene un monument trainic și destoinic de evlavie. Și cu orice moment de uitare de noi, punem încă o cărămidă la temnița în care ne ținem închisă viața, visele, individualitatea.

Afirm convinsă și plină de sinceritate : Nu cred în efectul mutilant al singurătății.

M-am preferat pe mine în ‘singurătate’, decât singură printre mulțime. Am oferit însemnătate unei persoane, în schimbul altor trei, cu riscul de a nu fi apreciată de acea singură persoană și renegată de celelalte trei.

Precum masacrează insă Singurătatea, masacrez și eu pieptul fierbinte al bărbaților, lângă care mă trezesc singură. Orbesc  privirile care-mi neglijează ochii cutezând a mi-i lăsa neadmirați. Fug din paturile mari – pe cât de confortabile, pe atât sunt de goale. Și totuși nu admit frica de singurătate și nici jertfe aduse la altarul ei.

Tânjesc să fiu lăsată ‘singură’ cu jucaria mea preferata – Eu, de care mi se face uneori dor. Câteodată îmi place s-o adorm, iar mai apoi o trezesc, îi pun o nouă rochie, o trimit în lume.

Și iubesc Singurătatea  – ignorând-o.

Pentru că Singurătatea…e un frig mediteran. Frig care deși în lipsa zăpezii, știe să ofere iernilor un fel de măreție. Curat, nepăsător parcă plutind in aer, te îmbie să nu ai teamă și în același timp, într-un fel înfricoșător de ciudat te face să i te supui. Inițial blestemi  vântul umed pentru că te ingheață, te lovește, te mușcă de gât – îi cazi în genunchi, iar în final realizezi că-îți place.

Iubesc Singurătatea și nu-i caut antidot, precum nu se recomandă a căuta antidot împotriva otrăvii celor întelepți.

Oricât de ispititor nu mi-ar fi strivit oasele, oricât de mult nu m-ar fi sufocat cu liniștea ei tradițională, nu m-am lăsat înăbușită și nici măcar ademenită de gândul de a-i evada. Cu cât mai insistent își clădea prezența alături, cu atât mai insistent mă clădeam eu pe mine. Ea continua să sape creînd abisul masacrului, iar eu continuam să clădesc, creîndu-mă pe mine. Pe cât de apropiată îmi era, pe atât îmi plăcea s-o țin departe …

De fapt, nici măcar nu-i cunoșteam numele. Mie-mi place să dau – eu, nume lucrurilor : i-am zis  Poiesis – era zeul, muza mea creatoare de opere inimitabile. Zeul meu, obosit însă de rutina masacrului său, pierdut în noțiunea timpului petrecut alături de mine, deși narcisist, dar intrigat de noua sa operă  – își dezvălui acum ceva timp, adevăratul său nume – curios fiind să cunoască și el la rândul său, numele propriei creații.

I-am ‘răspuns’ tăcut că sunt… Fata care scrie.

Acum te caut…

De ceva timp remarcasem la mine o nouă curiozitate  – mă tot uitam după copii. Copii ‘mici’, copii ‘mari’, copii triști sau veseli, pasivi sau plini de viață, preocupați sau absenți, dar niciodată stinși. Îmi plăceau copiii și-mi plăcea să le fixez privirea, dar căutam privirea lor sau căutam ochii ei, căutam privirea copiilor sau o căutam pe ea in privirile lor?

Era ziua când imi veni să caut in dex explicația cuvântului copil. Nu-mi convenea  nici o definiție. Au  oare vre-o explicație ochii ei?  Sensul  figurat din dex părea a spune ceva ‘om naiv, fără experiență’. Să fie experiența cea care deosebește un copil de cei ce ‘nu mai sunt copii’? Eu zic că e privirea cea care face diferența. Și-i detestam pe cei care nu au văzut ochii profunzi ai copiilor. Să nu poți citi în profunzimea lor e comun. Să nu observi profunzime in ochii unui copil e delict.

Urâm ceea ce suntem, iar eu mă uram.

‘Ești o femeie în chip de copil, dar nu ești un copil; norocoasă pentru chipul de copil si trist pentru copilul ce nu mai ești’  ii zise neamțul. Cuvinte care acum se tot iveau in amintirea mea și de acolo mi se trăgeau gândurile. Să-i fi căutat cu adevărat profunzimea în priviri? Îi plăceau și lui copiii? Și de ce tot tindea a-i repeta aceste cuvinte? Ce știa el despre ea?

Era o zi rece, când ploaia iți apasă pe suflet cu stropii ei insistenți, iar cerul deși de un bleu de primăvară proaspătă te provoacă să visezi trist, ca mai apoi sa fii cuprins de o ciudată dorință de izolare. Dar pentru că nu vroiam să ramân singur in apartamentul ei suficient de confortabil pentru stările de melancolie, și pentru că ea nu mă plăcea melancolic, ne veni la amândoi in minte năstrușnica idee de a merge împreună. Demența până la urmă cred că era ceea ce ne ținea împreună și nu mai conta cine eram unul pentru altul. Știam doar că eram…doi aiuriți mici bineveniți într-o lume mare.

Mă prezentă drept fratele ei. Neamțul îmi strânse curios mâna, iar după o privire îndeajuns de meticuloasă ca să ne observe pe noi doi – frumoși, și îndeajuns de fugitivă ca să nu ne observe pe noi doi – neastâmpărați, îi zise cu admirație ‘Frumoși copii își făcu mama ta…’ la care incercarăm ambii a ne abține zâmbetul revelator.  Nu vorbeam germana atât de bine ca ea și nici nu aveam chef să vorbesc cu neamțul ei. De ce, nu cred că îmi dădeam  seama atunci. Știam la moment doar că dintr-un motiv nedescoperit încă, nu-mi plac nemții. Mă mulțumeam să sorbesc înghițituri mari din păharul de whisky ieftin și lipsit de savoare privindu-l cum îi  vorbea. Nu înțelegeam multe din ce-i spunea, dar percepusem un lucru :  nici neamțul nu-i găsea ochii deșerți, și nici măcar ușuratici. Părea unul din cei care se dau in vânt după profunzime, dar nu vedea că profunzimea era Ea. Nici eu nu vedeam…

Încerca s-o palpeze, dar nu știa s-o pătrundă, s-o simtă…

N-avea cum s-o simtă. Și ce dacă n-o vedeam, eram Eu norocosul ce o simte.

Fraier – neamțul sau o fi fost și el adept al definiției din dex. Nu știa că ochii adânci sunt ochii copiilor. Iar ea era un copil. O trăda zâmbetul ștrengăresc pe care i-l furam când o găseam extenuată de filozofeala lui.

Știam doar eu asta, pentru că de ochii ei îmi amintesc cel mai bine – Eu. N-am știut să-i cunosc poate, dar am fost eu alesul lor – lumina unei lămpi discrete care reuși a-mi scotoci prin peștera sufletului, precum nu reușiră alți ochi șireți întâlniți vreodata.  Ochi  care mă priveau precum privește o candelă icoanele sau  mormintele în dreptul cărora stă fixată, candele din cele care au menirea de a ține in viață eternitatea lucrurilor ‘trecătoare’,  lumini care trebuie să le releveze importanța. Pentru că sunt femei care știu să te privească doar, ca deja să te simți important – pătruns de curiozitatea unei priviri care te face curios de tine, iar mai apoi curios de ea. Căci la asta visează bărbații din întreaga lume, modest sau îngâmfat, fraged încă sau experimentat – toți suntem în căutarea unui excitant pentru preocuparea noastră  perpetuă de a ne etala bărbăția și sensul  pe pământ.

Era ceea ce căutam și eu ca oricare altul, când o întâlnisem pentru prima oară.

to be continued…