Fata care scrie

Clipa când te afli în mijlocul societății, însuflețită de respirația mulțimii, și simți totuși cum pielea treptat ți se face măciucă, te simți pătrunsă de un frig nevăzut care îți zdrobește oasele blând și fără de pripă, ca mai apoi să-ți ajungă nebănuit până la inimă. Clipa când dormi strâns lipită de El, în una din acele nopți aprinse și intense, în plină arșiță de vară, dar cu fiecare răsuflare a lui, devii tot mai disperată și nici măcar nu înțelegi ce ți se întâmplă. Clipa când îți ții capul pe pieptul fierbinte, promițător de ocrotire, și totuși diminețile cu el inspiră deznădejde…

Și te simți înșelată. De respirația mulțimii, de nopțile fierbinți de vară. Înșelată de pieptul bărbaților.

Mă miră totuși sacrificiile oamenilor în fața Singurătății. Slăvim prin imitație ceea ce idolatrizează celălalt. Plagiem idei, gânduri, chipuri. Ne împărțim patul cu trupuri seci, îmbrățișăm amintiri și fantome pustii. Fugim după mulțime și ne dorim să facem parte, ne înglobăm în acea droaie de oameni ‘model’ ca până la urmă să rămânem singuri în ea. Trăim cu o exasperată dorință de integrare și de a ne face auzită vocea unică, dar ceea ce ne reușește în mare parte e doar a reproduce integral sau parțial invențiile altcuiva, prezentându-le mai apoi drept creație proprie.

Suntem furătorii propriei identități.

Ne unește scopul comun de afirmare, dar adevărul despre noi îl ținem răstignit în cuget și îndrăznim a visa la libertatea sa doar pe furiș. Ținem ‘omul aparte’ din noi departe de cotidian, întru sfânta frică de renegare. Cu frica în sân de a fi lepădați de comunitate și recunoscuți drept intruși demni de singurătate, continuăm fuga după ceată, lăsându-ne în urmă pe noi înșine. Continuăm a îngropa timp în îndeletniciri ce nu ni se potrivesc, apunem soarele încă de la răsărit uitând să hrănim ‘omul aparte’ din noi cu iubire și dorință de a-l cunoaște. Fugim după bărbați clădindu-i în monumente fictive și nesigure, în fața  cărora mai apoi ne închinăm sufletele și ne consacrăm credința, uitând să ne clădim pe noi însene.  Când avem de fapt șansa în ‘tristele’ clipe de singurătate, de a clădi din noi însene un monument trainic și destoinic de evlavie. Și cu orice moment de uitare de noi, punem încă o cărămidă la temnița în care ne ținem închisă viața, visele, individualitatea.

Afirm convinsă și plină de sinceritate : Nu cred în efectul mutilant al singurătății.

M-am preferat pe mine în ‘singurătate’, decât singură printre mulțime. Am oferit însemnătate unei persoane, în schimbul altor trei, cu riscul de a nu fi apreciată de acea singură persoană și renegată de celelalte trei.

Precum masacrează insă Singurătatea, masacrez și eu pieptul fierbinte al bărbaților, lângă care mă trezesc singură. Orbesc  privirile care-mi neglijează ochii cutezând a mi-i lăsa neadmirați. Fug din paturile mari – pe cât de confortabile, pe atât sunt de goale. Și totuși nu admit frica de singurătate și nici jertfe aduse la altarul ei.

Tânjesc să fiu lăsată ‘singură’ cu jucaria mea preferata – Eu, de care mi se face uneori dor. Câteodată îmi place s-o adorm, iar mai apoi o trezesc, îi pun o nouă rochie, o trimit în lume.

Și iubesc Singurătatea  – ignorând-o.

Pentru că Singurătatea…e un frig mediteran. Frig care deși în lipsa zăpezii, știe să ofere iernilor un fel de măreție. Curat, nepăsător parcă plutind in aer, te îmbie să nu ai teamă și în același timp, într-un fel înfricoșător de ciudat te face să i te supui. Inițial blestemi  vântul umed pentru că te ingheață, te lovește, te mușcă de gât – îi cazi în genunchi, iar în final realizezi că-îți place.

Iubesc Singurătatea și nu-i caut antidot, precum nu se recomandă a căuta antidot împotriva otrăvii celor întelepți.

Oricât de ispititor nu mi-ar fi strivit oasele, oricât de mult nu m-ar fi sufocat cu liniștea ei tradițională, nu m-am lăsat înăbușită și nici măcar ademenită de gândul de a-i evada. Cu cât mai insistent își clădea prezența alături, cu atât mai insistent mă clădeam eu pe mine. Ea continua să sape creînd abisul masacrului, iar eu continuam să clădesc, creîndu-mă pe mine. Pe cât de apropiată îmi era, pe atât îmi plăcea s-o țin departe …

De fapt, nici măcar nu-i cunoșteam numele. Mie-mi place să dau – eu, nume lucrurilor : i-am zis  Poiesis – era zeul, muza mea creatoare de opere inimitabile. Zeul meu, obosit însă de rutina masacrului său, pierdut în noțiunea timpului petrecut alături de mine, deși narcisist, dar intrigat de noua sa operă  – își dezvălui acum ceva timp, adevăratul său nume – curios fiind să cunoască și el la rândul său, numele propriei creații.

I-am ‘răspuns’ tăcut că sunt… Fata care scrie.