Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, cum îngenunchea în fața altarului creat de ea însăși, rostind numele celor trei fiice și a tuturor nepoților săi. Părea o sculptură ce se alimenta din lumina lămpii cu ulei, în timp ce sufletul i se umplea de o umilință adâncă. Pe cand eu, de fiece dată când îmi auzeam numele rostit, urma să fiu contaminată de o nădejde fermă în propriul viitor. Numele meu, frecvent auzit printre rândurile rugăciunii sale, preluate mereu cu un devotament adorabil îmi invita închipuirea să deseneze orizonturi senine, pline de izbânzi. Orizont in care credeam cu adevarat.
Urma sa trăiesc un viitor deosebit, nu putea fi altfel. Doar ingenunchease Ea pentru mine.
Intrările mele neprevăzute in cămara unde obișnuia a recapitula ritualul respectat cu sfințenie, îmi revelau uneori o imagine confuză : o găseam uneori în lacrimi, și totuși subjugată chipului trufaș din icoană. Ciudat, răspândea însă aceeași lumină uzuală.
Invidiam lumina din acea cămară.
Nu era lumina icoanei, și nici a lumânărilor.
Am trăit această experiență atât de castă cand eram mică, ca s-o reproduc și transmit mai apoi, într-o viziune diversă, păcat – cam stâlcită, pe alocuri sălbatică și neînțeleasă totuși de mine.
Nu știu dacă ai fost penetrat de aceleași senzații, și nu știu dacă ți-a împrăștiat căldură sau ți-a apăsat pe suflet, dar intuiesc că știi de unde venea lumina.
Pentru că am repetat de atâtea ori rugăciunea numelui tau… Mă încăpățânam să îndepărtez realitatea precum un practicant zelos, crezînd că astfel nu va rămâne nimic, decât prezența ta. Am observat cu diligență regulile căii care, credeam eu – ar fi condus spre tine. Nu îndrăzneam a nesocoti nici cel mai insignifiant detaliu ce ținea de servitutea mea de a posti prin tine. Credeam eu, asta-mi e vocația pentru care m-am născut. Și pentru că maximalismul este o trăsătură a tinereții, eu fragedă fiind, mi-am definit credința în tine prin exces. Ornamentam tristețea, decoram dezamăgirea, îți coloram privirea în culori vii, iar atingerile tale erau imprimeuri opulente ce le pictam cu o siguranță de invidiat pe suprafața acelor icoane, care dacă nu trezesc în păgâni chemare de rugăciune, cu certitudine inspiră a te închina în fața măiestriei creatorului. Talentată și competentă în arta de a fi pătimașă. Specialist de mare clasă. Am început a suferi de un maximalism eshatologic de a cuceri , de o violență păcătoasă prin care tindeam a-ți fura împărăția psihicului tău. Eram atat de convinsă că aspirația pentru care am fost procreată era acel organ central al aparatului circulator, de formă conică, situat în partea stângă a pieptului tău musculos, încât am ajuns, plină de credință la el.
Sunt pungașa care ți-a furat inima. Trebuia să devin un sufist, dar am devenit o hoață. Una din acele boierese ipocrite. Căci hoțul trece drept boier când hoția îl imbogățește. Posedam însă, o avuție contrafăcută. Ți-am invadat sufletul, prin puterea de încântare care o posedam. Credeam că plăsmuiesc ceva frumos, ca să aflu mai târziu câ din zâna bună din basme, am devenit o vrăjitoare posedată de tine.
Din practicantă de telurgie și sufism, mă cufundam direct în magie neagră.
Cineva definea religia mea drept umanitarism. Acum, nu mai văd nimic uman în fanatismul celor care îngenunchează în fața zeilor ce-ți întorc spatele. Continuam să refuz bunurile la care eram atât de obligată să recurg, alegînd a ma dedica unui proces afectiv, care treptat reflecta atitudine tot mai detașată de realitate. Și nici măcar așa nu mă simțeam aleasă și apropiată de zeul meu. Evitam însă propriile întrebări și dubii, continuam încăpățânată să fiu o ‘credincioasă’, ca la un moment să nu mai realizez nici eu în ce cred. Ajunsesem într-un Paradis infernal, ce storsese orice picătură de sfințenie din mine. M-am împiedicat, am căzut..m-am ridicat, m-am lovit, am cazut, m-am ridicat că sa mai cad – acum însă, istovită. Am adormit…
M-am trezit..și am vazut o nepricepută în Infern cu tendințe spre divin.
Cred că mi s-a facut dor de Dumnezeu.
Fata care scrie 